Editura Eikon

Desenat sau aplicat în relief pe bărcile pescarilor din Malta, ochiul lui Osiris – cu iris negru, globul ocular alb-albastru şi înscris într-o pupilă roşie, larg desfăcută – veghează, îi fereşte pe mateloţi de nenorocirile aduse de marea instabilă. Egiptenii îl reprezentau pe zeu printr-un ochi şi un sceptru (simbol dublu, al previziunii şi autorităţii). La începutul erei creştine, doctul Plutarh, în Despre Isis şi Osiris, schiţează etimologia numelui şi ne spune că Osiris însemna cel cu mulţi (-os) ochi (-iris), chiar şi după reînvierea sa miraculoasă prin diligenţele echivalentului său feminin, Isis. Tot de la autorul Moraliei ştim că „un alt nume pe care egiptenii îl dau acestui zeu este Omfis, însemnând binefăcătorul”. Dacă mai adăugăm faptul că „adoratorilor lui Osiris le era interzisă distrugerea oricărui pom fructifer, precum şi stricarea unui izvor de apă”, înţelegem prelungirea existenţei motivului în universul marin şi, prin extrapolare, posibila tutelă adoptată de memoria-girofar a criticului, comparatistului ş.a. care îşi adună prin dialoguri, reflecţiile înşiruite – ca mărgelele de sticlă – pe axa duratei medii de două decenii. De altfel, lui Osiris cel cu mulţi ochi i se atribuie o imagine umană, mult mai apropiată înţelegerii noastre decât cele ale celorlalţi zei egipteni. Dar criticul, istoricul mentalităţilor sau comparatistul nu este, fireşte, un zeu, urzeala textum-ului său fiind alcătuită dintr-un amestec de umilinţă şi orgoliu. Interviurile alcătuiesc, dincolo de reiterările normale, o pledoarie pentru înţelegere şi echilibru, cu speranţa că reţin măcar ceva din temperatura unei epoci trăită cultural, administrativ şi social. (Mircea MUTHU)